Articol de Doru Ionescu
A mai trecut o iarnă, şi la Sighişoara a mai intrat în amintire o ediţie (a patra) a deja tradiţionalului festival organizat de Fundaţia « Sighişoara Blues Hospital » (14 – 16 feb. 200 
cu sprijin de la Primăria oraşului. Nici o greşeală, melomanii din toată ţara s-au mai „vindecat” o dată de blues, umplând la refuz sala Mihai Eminescu din oraşul medieval sau… urmărind emisiunile „Remix” din martie la TVR Cultural. Din păcate, ca martor ocular o spun, ca şi la trecutele ediţii, oricât v-aţi fi bucurat de selecţiunile noastre din concert şi de interviuri, nu se compară cu amploarea recitalurilor, ori cu nopţile de jam session stinse în zori!
A fost, de departe, cea mai tare ediţie prin participarea internaţională! Singura trupă românească a fost în acest an „Survolaj”, care a făcut cinste „reprezentării”, în sensul în care a cântat din repertoriul de-nceputuri (plus ceva preluare, cum fac marii artişti de oriunde, fiind vorba de blues) piese proprii apropiate stilistic de egida manifestării. În aceeaşi seară, nemaipomenitul Tatrai Tibor (timp de 12 ani cel mai bun chitarist al Ungariei, şcolit în trupa regretatului Radics Bela!) şi „Magyar Atom” au omagiat „la nivel” monştri sacri ca Jimi Hendrix, Eric Clapton, J J Cale, Steve Winwood…
A doua seară a debutat tot cu un grup maghiar, „Someday Baby”, un trio inedit afişând fără prejudecăţi piese în vechea manieră delta blues, la intersecţie cu twistul! Cu un lider aproape carismatic la chitară (dobro!) şi voce şi având pe post de basist un interpret la tubă (pe alocuri şi la… pet!), grupul – altfel necunoscut „degustătorilor” – s-a bucurat de succes; binemeritat, am văzut pe net, în 2006 maghiarii lansând un prim CD bine primit chiar la americani acasă!
Apogeul festivalului s-a consumat cu siguranţă la recitalul „Sugar Blue”, poate cel mai mare muzicuţist al momentului, însoţit de grupul său italian cu care cântă de câţiva ani. Îl mai intervievasem în toamnă, atunci când Marcian Petrescu („omologul” român) l-a adus într-un turneu de cluburi româneşti, dar nu l-am putut „savura” live, aşa cum am făcut-o la Sighişoara… Muzicianul (premiat Grammy!) care apare pe atâtea discuri „Rolling Stones”, Willie Dixon, Bob Dylan, Brownie McGhee, Louisiana Red, Stan Getz şi atâţia alţii, a cântat deopotrivă standarde şi compoziţii de-ale sale (are cel puţin trei discuri editate în nume propriu), între care şlăgăroasa „Lip Service And Lies” ori recenta „Bluesman”, bisând până… li s-a făcut „milă” celor din sală! Asta între două jam sessions, reinventând iar şi iar bluesul cu revoluţionara sa muzicuţă…
Ultima zi a aparţinut americanilor, aproape în exclusivitate, vezi vedea de ce. Corey Harris votează cu noua generaţie de bluesmen, apărând pe firmament de circa un deceniu. De pe Mississippi până în Mali (parafrazând un disc celebru al său), tânărul muzician a investigat originile muzicale afroamericane, contribuind aşadar aproape ştiinţific la „săpăturile” în această direcţie. Orientat şi spre reggae, recitalul omului cu chitara a contrabalansat de minune momentele mai „electrificate” ale regalului de blues.
Cât despre chitarista Debbie Davies, aceasta a venit în trio cu bateristul român Liviu Pop (acelaşi din band-ul lui Chris Tofield, din urmă cu doi ani). Înainte de toate, de precizat experienţa de invidiat acumulată în Bay Area ori Los Angeles (cu „Maggie Mayall and the Cadillacs”!) culminând cu cei trei ani alături de Albert Collins. Altfel, că de-a lungul anilor a mai cântat cu nume uriaşe gen John Mayall ori James Cotton (lista e lungă, ca şi la „Sugar Blue”!) contează mai puţin când o ai în ochi şi urechi, live, pe cea mai bună artistă blues contemporană (1997), fiind nominalizată şi în acest an! În rest, o puteţi prinde la New Orleans, pe 27 şi 30 ale lunii! Sincer, nu m-am omorât niciodată, cum se spune, după blues, exceptând acea minimă cultură generală dinspre acesta pe care e musai s-o ai când discuţi de rock, jazz sau folk. Mi se părea un fel de… limbă moartă. Festivalul de la Sighişoara (organizat ireproşabil de Aurel Haţiegan şi Ioan Lazăr) mi-a arătat cu vârf şi îndesat că se poate discuta şi despre creativitate în blues, că fiecare artist care se respectă tânjeşte – pe acest onorific calapod – să fie el însuşi, să mai pună o cărămidă, cât de mică, la edificiu… ceea ce nu-i uşor, dar cu atât mai frumos.
